Supercalifragilisticexpialidocious

miercuri, 27 iulie 2016

Voluntar la 7500 - editia a VIII-a

Eram sef de post in 11bis, intersectie Ciubotea-Gaura, dar n-a fost sa fie.

Am ajuns in postul 12, urcand cu a 10-a echipa de baieti din concurs (la momentul respectiv). A fost un post minunat, probabil un cadou al sortii.

Poiana in care era instalat postul 12 a fost toata noaptea traversata de tavaluci de ceata, si, chiar si atunci cand se vedea cerul, era o noapte adanca, fara stele. Era negru tot.

Dupa o urcare sustinuta de 600 de metri diferenta de nivel, printr-o padure foarte deasa, am ajuns in Valea Gaura. Era o frontala prinsa de stalp. Ce semnalizare, ce bucurie! Insa feeria a fost si mai mare cand am vazut focul!

Eu urasc focul pe munte, de la miros pana la idee. Tura asta, chiar daca m-a asfixiat de cateva ori, dadea cea mai calda lumina, o lumina galbena, portocalie, rosie, care se ridica cu mult in jurul sau. Era o lumina magica si stiam ca aprinde speranta in sufletul concurentilor. In acest concurs simti, ca voluntar, poti face asa de putine pentru ei si atat de mult ai vrea sa-i ajuti!

Nu stiu exat ce simt ei, dupa 60 de km (crampe musculare, extenuare, somn, bucurie...), dar sa vezi acea lumina, nu le poate fi indiferent, la ceas de seara!

Iar Iuli, a fost omul potrivit, la locul potrivit!

Ziua urmatoarea am urcat pe Lancia pana la Omu si am coborat la Padina. O zi foarte frumoasa, parca in antiteza cu cea anterioara.

"Asteptand" ultimele concurente.

O padure de stanci ca o padure de brazi.

Iesire din Gaura.

Cam asa mare e floarea de colt!

O adunatura de voinici!

Si o adunatura de pitici!

Ador sa vad Bucegiul din alte unghiuri decat cele clasice!

Aproape gata urcusul cu rucsacii mari!

Voluntarii de la Omu, 7500, editia 2016!

Cu satra!

Un puradel!

Repede, repede, spre Padina!

luni, 11 iulie 2016

Crai de doua ori: Padina Lancii- Anghelide, Craita-Podurilor

Imi era dor de valea Vladusca si ale ei trasee. Am multe amintiri frumoase de acolo, iar anii trec si parca se asterne praful, si, odata cu el, o serie de intrebari. Trebuie reiterate imaginile si trairile, simt foarte acut acest lucru.

Simt asta pentru ca locul e legatura mea cu trecutul, cu viitorul, cu fiinta mea, cu efemeritatea. El imi da stabilitatea si certitudinea ca totul merge conform randuielii firesti, prin vesnicia lui, in cazul muntilor si prin evolutia lui, in cadrul orasului.

Locurile raman aceleasi, dar oamenii nu. Si totusi locurile imi amintesc, mai mult decat orice, de oameni. Si alegand sa merg cu pe un nemarcat cu cateva persoane, ma leg cu un legamant de ele: ne vom simti bine azi, va fi liniste, va fi voie buna, ne vom intoarce toti acasa, vor fi imagini care ne vor bucura sufletul o viata. Si vom experimenta una din cele mai deosebite calitati ale omului: dorinta de cunoastere. Ne vom asuma decizii, uitandu-ne sincer unul la altul.

Sunt lucruri pe care nu le facem multi in fiecare zi, in orasul in care fiecare poarta o masca si in care fiecare are un loc prea-bine-cunoscut si o rutina.

"Bref", m-a apucat nebunia aia veche: mi s-a intiparit o idee in minte, ca un foc mocnit ... care abia asteapta prima pala de oxigen sa iasa vapaie.

Si vapaia a iesit: Adelin merge in Crai cu doi pusti pe Lancii si continua pe creasta spre Zarnesti.

Participanti: Ghighi (Adi), Adelin, Alex, Simona

Plaiul Foii- Padina Lancii-Iesire ora 11, La Lanturi, trecerea mult dorita, Anghelide

Lancii, floare la ureche, traseu frumos, si mai ales iesirea de la ora 11, ruta pe care nu se poate sa nu o indragesti si sa nu vrei sa o parcurgi des.

Plecam cu trenul de 20 vineri din Brasov. Intentionam sa dormim la Spirlea, iar de dimineata sa plecam spre Poiana Inchisa. La 11 suntem la refugiu, ne astepata niste cetateni din Rep. Moldova, putin imbatati de Nea Jack Daniels. La 12 merg si eu la culcare, iar baietii mai raman la foc pana la 1. Eu nu reusesc sa dorm langa cei doi moldoveni din patul de sus, pana dupa ora 2. La 4 si ceva se trezesc pustii, iar eu incerc sa mai adorm, insa nu prea imi iese. Plecam din Spirlea la 6:20. Timpii intermediari nu-i mai stiu, doar ca la Grind suntem la 10:15. Pe Lancii a aparut un cablu nou, la saritoarea pe care eu ramonam mereu, in rest, "Toate vechi si noua toate".

De la Grind ii dam in jos pe traseul La Lanturi. Incep sa simt puternic oboseala in picioare. Trebuie sa recunosc ca imi era destul de necunoscut sentimentul. Nu dupa mult, facem dreapta si iesim pe Braul de Mijloc. Traseul se citeste foarte bine, iar baietii il cunosc, l-au mai parcurs in ultimele saptamani. Cred, insa, ca a fost o premiera pentru toti sa il abordam din partea asta. La o limba de grohotis bine-cunoscuta viram stanga. Urmeaza canionul, apoi degetul lui Anghelide si, in final, poarta. Nu pot sa nu-mi amintesc ca pe acest traseu am fost prima data cu mama si ca la final, mama sarea si fugea fericita la vale, cu o putere incredibila. Stiu ca m-a lasat in urma atunci.

La 15:10 suntem la baza peretilor Pietrii Craiului si baietii decid ca ar mai urca putin si pana la Craita. Eu insa simt ca nu mai vreau sa urc, ca ma misc greu si le propun sa ii astept pe drum. Alex o rupe la fuga spre Zarnesti, iar Adelin si Adi lasa rucsacii si incep urcusul pe un grohotis in stanga, spre o carare bine conturata. Eu cobor pana in vale si intersectez o alta limba de grohotis ce venea din stanga si se continua cu valea, in dreapta. Ma asez pe un bolovan acolo. E ciudat. Am un sentiment de indoiala... de nesiguranta: daca valea continua, baietii unde s-au dus? Astept cuminte, pana incepe sa tune puternic. Zona in care ma aflam nu-mi permitea sa vad exact unde fulgera, dar poate a fost mai bine asa. Ma decid sa mai cobor putin, unde padurea e mai deasa. Incepe ploaia si ma adapostesc. Dupa vreo 40 de minute ploaia se opreste si ii dau repede la vale, speriata fiind ca poate baietii au plecat pe Braul de Jos spre Spirlea si apoi in Plai si ma asteapta acolo. Dupa 2h si 30 min, trupa se reintregeste si plecam feriti acasa. Draga Craita, next time!;)

Traseu 2

Craita-Braul de Mijloc-Braul Soarelui- accidental Br. de Sus- coborat pe o vale inapoi in Br. Soarelui- V Podurilor

Adelin, Cristi, Simona

Dar ce credeai tu Simona, ca Podurilor e Lancii?

Mno, cu aceasta gluma m-a intampinat Nicu, dupa tura.

Si da, Podurilor nu e Lancii. si Br Soarelui nu e Br. de Mijoc.

Am revazut Craita dupa ceva mai multi ani, si cu mare bucurie vad ca a inflorit. Dragii mei, care ati lucrat la refacerea ei, ati facut treaba foarte buna. Este cel mai frumos refugiu ascuns pe care eu l-am vazut vreodata in tara la noi. Gabi, jos palaria, nu iti trebuie nici arhitect, nici structurist!

Ca de obicei, aleg varianta care urca direct in Br. de Mijoc, pentru ca sunt multe saritori cu stanca solida. Tura asta, aceasta portiune de traseu a fost si plina de flori de colt. La jonctiunea cu Anghelide, privim inca o data in urma si observam alte trei persoane care urca, paralel cu noi. In rest, nu am vazut pe nimeni in traseu, si nici nu ne asteptam. Interdictia de a parcurge trasee nemarcate este mult mai respectata decat ma asteptam. Facem stanga pe Br. Soarelui. Cred ca prima vale de pe Br. Soarelui ar putea fi usor urcata pana in creasta, vreau sa incerc acest traseu candva. Noi continuam si urcam si coboram, destul de mult, valcele succesive. La un moment dat imi dau seama ca locul imi e total necunoscut si incep sa ma agit. Prea mult poate. Scoatem o harta desenata de Mugurel Ilie si realizam ca suntem pe Braul de Sus. Adelin cerceteaza zona si coboara o vale spre un loc indicat de mine. Ne striga: se poate, haideti! Coboram valea si ajungem exact unde trebuie; cred ca aceasta alegere a fost o varianta mult mai buna decat cine stie ce valcel friabil din traseul clasic de Br. Soarelui. Fata de amintirile mele, Braul Soarelui mi s-a parut mult mai friabil, fiecare din noi ramanand cel putin o data cu un bolovan in mana.

Ajungem in V. Podurilor. Alegem un valcel pe stanga, conform descrierilor citite. Parea, oricum, mai prietenos. Dupa aceasta decizie, am continuat tot inainte (in sus), nu pe fetele inierbate sau cu limbi de grohotis din stanga. Perspectiva se inchidea frumos in sus, cu stanca solida si praguri succesive cam de doi metri. Psihicul m-a lucrat si, la un moment dat, la o saritoare am cerut semidoarda, sa ma trag de ea. S-a invartit Adelin sa vada unde s-o puna, pana am zarit un piton. Oare chiar am nimerit varianta clasica de iesire in creasta? Asa din prima? Am luat decizii bune in teren, a fost fain. Am ajuns la ora 18 in creasta. Cam tarziu. In trei ore jumatate pleca ultimul tren din Zarnesti, asa ca am mancat putin si apoi am lasat picioarele sa mearga la vale. Am ajuns la 21 la gara, coborand pe Padinile Frumoase-Curmatura-Zanoaga, la timp pentru a cumpara ceva de mancare si a ne sui in tren.

luni, 27 iunie 2016

Augustin- Sf. Gheorghe pe bicicleta

Si cu venirea verii se nasc tot felul de idei si planuri de calatorit, despre viata, despre contraste si echilibru. A se lua ca sursa de inspiratie Citadela, Saint Exupery.

Vara oboseala e oboseala, dormi oricum, la caldura de 40 de grade in camera incinsa. Vara orice adiere dupa ora 21 in Brasov iti trece rece pe sira spinarii, pe brate, si iti ingheata picioarele. Pielea ti-e arsa, dar esti fericit.
Este praf si poluare in casa de langa teatru, de pe strada acriturilor, acolo unde stau "les aisees", insa in spate, la scara de serviciu, este racoare si rasuna o muzica suava: https://www.youtube.com/watch?v=bHivXztSC3s&index=2&list=RDO6jhEqJFgNE

Azi am fost cu Corina intr-o tura de bicicleta, din Augustin pana in Sfantu Gheorghe, prin muntii Baraolt.

Traseul detaliat a fost: Augustin-Baraolt- Biborteni- Batani-Aita Seaca, Valea Zalanului, Zalan, Sf. Ghe. In total 60 de km de pedalat.

Am plecat din Brasov la 7:30 cu trenul Regiotrans spre Medias si la 8:20 am ajuns la Augustin. (! nu circula in fiecare zi a saptamanii acest tren)

Aproape de gara, trecem podul peste Olt si pornim spre Baraolt. Este numai 9 si totusi soarele arde. Ajunse in Biborteni am facut un popas la unul din izvoarele minerale. Mie mi-a placut foarte tare apa si am regretat ca am numai un bidon de 600 ml.

Din Batani luam si de-ale gurii, un kurtos :D, si pornim spre Aita Seaca. Parasim asfaltul si incepem sa urcam un deal cu fanete. Ce de flori, ce de culori, ce de parfum! Urmeaza o coborare. In 7 km suntem la Aita, din Batani. Mancam si pornim spre V Zalanului, pe drum de tara(alti 7 km). Satul Valea Zalanului e in fundul pamantului, sau la urmatoarea cotitura dupa fundul pamantului. Acesta a fost principiul pe care am mers cand am ales traseul, apoi am aflat de la Corina ca printul Charles are o rezidenta si aici si mi-am pierdut speranta la acel loc uitat de lume pe care il cautam. Ei bine, in realitate, e un sat izolat. Nu are nimic turistic, in sensul in care fiecare localnic este gospodar, harnic si isi vede de treaba sa - cu tractorul, cu coasa, cu animalele -agricultura de subzistenta. Nimeni nu te baga in seama, treci ca o parere. Drumuri de acces facil nu exista, tot satul e compus din 100 de case inghesuite pe o vale strajuita de fanete, cu o ulita stramta.
Ca o comparatie, satele sasesti mi s-au parut mai aproape de civilizatie, insa, in declin, cu case impozante in ruina, cu ape murdare, cu monumente imposibil de restaurat de catre autoritati si comunitati, localitati care asteapta vara pentru a prinde o viata demult apusa si a-si gazdui melancolicii fosti proprietari pentru o saptamana-doua. Ce e de remarcat in m-tii Baraolt e ca satele nu sunt parasite, oameni sunt muncitori, cu case ingrijite si cu scoala cel putin ptr ciclul primar. In curti sunt animale fericite ( :)) ), dupa cum spunea Corina, o speranta ca mai avem in tara si persoane care nu mananca numai E-uri de la supermarket.
In satele sasesti exista deja statutul de turist, fie ca vin tiganii sa iti ceara ceva, fie ca vine cineva sa iti deschida vreo biserica fortificata, fie doar ca esti urmarit cu privirea de niste babe care stau pe banca. Aici insa prezenta umana nu a lasat urme marcante, constructii impunatoare, insa a pastrat acest natural-firesc pe care nu l-am intalnit foarte des. Poate doar in Trascau. Si solul difera de cel al colinelor Transilvane, aveam sa descoperim pe forestire mocirloase: pamantul nu se lipeste de roti, slava dom'lui!

Si daca totusi va intrebati ce cauta Charles aici, noi credem ca am gasit raspunsul: nu poti sa nu te simti printesa sau zana daca acolo unde calci se ridica fluturi, unde iarba e plina de specii de plante de toate culorile, unde miresmele de flori si fan cosit se imbina armonios. Ca rezident esti, cu siguranta, mai aproape de tot ce inseamna simplitate si frumusete.

Primirea la resedinta printului nu a fost deloc una calduroasa. Desi este pensiune, probabil are circulatie inchisa, sau doamna cu care am vorbit noi avea mult prea bine intrata in sange superioritatea britanica, destul de la moda la"Brexit". Era, bineinteles, o unguroaica infipta, care nu se potrivea deloc locului, imbracata ca o guvernanta, rigid, intr-o culoare foarte falsa, un rosu inchis.

Daca despre inospitatilitatea ei vadita nu vreau sa mai dau detalii, pot spune ca restul oamenilor intalniti au fost simpli, sinceri si in niciun caz vorba-lunga si chiar daca confundau dreapta cu stanga, incercau sa iti explice drumul.
De la proprietatea lui Charles am mers la o mofeta amenajata (inchisa) si un loc de scaldat amenajat in padure. Erau simpatice, insa trebuia sa ne grabim spre Sf. Ghe asa ca am pornit "in aventura" De aici ulita continua spre Malnas Bai, insa noi, la prima intersectie dupa resedinta printului am luat-o pe un forestier, la dreapta. Initial, cand drumul a devenit mocirlos, ne-am pus sa impingem, apoi insa ne-am plictisit si am trecut peste orice ne-a iesit in cale: noroi, balti peste pedale... Am abandonat putin si am impins iar pe o panta abrupta care ne-a scos pe un platou cu pasune (cam doua viraje). Coborarea a fost foarte faina si am incercat sa stam cat mai mult pe bicicleta, pe santuri, pamant intarit in varii forme, noroi, balti, iarba si pietre.
Din Zalan am coborat spre sos. nationala si 10 km am bagat pe asfalt spre Sf Ghe.