Dupa cinci ani in care am sperat inauntrul meu ca voi avea vreodata sansa sa abordez acest traseu si sa ma descurc, visul a devenit realitate. Bucurie, uimire, debusolare, recunostinta, le resimt pe toate.
Cred ca uneori visele devin realitate fara ca noi sa luptam invrajbiti ptr acel lucru, ca vin natural, la momentul oportun. Uneori in jurul nostru sunt oameni care nu iti dau nicio sansa, insa nu trebuie sa te opresti in indoiala lor; trebuie sa muncesti pentru ceea ce iti place, atat cat iti place si sa iti acorzi singur sansa. Trebuie sa faci lucrurile care iti plac cu oamenii potriviti, sa le faci singur uneori, sa iti asumi responsabilitati. Trebuie sa iti constientizezi nivelul, sa investesti in tine si sa construiesti.
Creasta Costila-Galbinele
Cap de coarda: Mihai Sava, secund "io"
Busteni-7:15-Costila 8:45-Plecare de la refugiu 9:45- Iesire din traseu 13:45- pauza de masa- Costila-15:30-Cab Caraiman 16:30-Busteni 18:15.(11 ore)
Foto. realizate de Mihai Sava (Johnny).
Johnny mi-a propus din primavara sa mergem pe creasta, iar eu am inceput sa ma pregatesc. Temeinic, este mult spus, dar am mers de cateva ori la sala de catarat din Brasov. Am simtit cum progresez, am simtit si cum nu reusesc sa lucrez anumite miscari, am simtit cum n-am forta si apoi, cum mi-a crescut anduranta... Putin din toate. De vreo 3 saptamani vremea e destul de capricioasa in week-end, asa cum se anunta si joi, cand primesc mesaj de la Johnny: "cred ca o lasam ptr la anu'." Nu stiu de ce am simtit asa o mare dezamagire si ... asa o mare certitudine ca totusi vremea nu va fi atat de rea. Si asa a fost: vineri ii dau timid un semn lui J: "s-a schimbat prognoza pe sambata". Raspunsul vine instant: "Gata, mergem".
Nu vreau sa va plictisesc descriindu-va aici cate indoieli m-au trecut in noaptea de vineri spre sambata si cat de putin am dormit.
Am plecat cu trenul de 6. Johnny e in forma, e vesel, vorbeste mult si fain. La fel a fost pana la Costila. Eu sunt cam tacuta, nu stiu ce sa cred despre mine, cate credite sa imi dau... si cate credite sa aloc antrenamentului minim pe care l-am facut. "Poate era mai bine sa fac asigurarea aia de accidente, vineri, cand m-au sunat cei de la Transilvania, poate a fost vreun semn divin."
"Poate iar ma iau spasmele la burta."
"Poate o sa-l tin pe Johnny ore intregi in perete."
"Poate Titus are dreptate: Ce caut eu in traseu de alpinism si de ce nu-si vede J. de viata sa linistita, cu mainile calde si nu degerate prin pereti?"
"Cum voi explica eu motivul ptr care nu ajung la spectacolul de dansuri?"
Daca pana la Caminul Alpin am avut iar zeci de ganduri, amintiri din Spalatura Vaii Seci sau creasta Morarului, in timp ce Johnny ma incuraja si imi nara aventuri din tinerete de pe creasta C-G, care mai de care mai amuzante sau inconstiente, de acolo in sus am trait momentul. Nu am mai avut timp si chef de griji inutile. Am devenit alt om, care doar s-a bucurat.
Plecand de la Costila, nu am avut senzatia de vid care se casca sub mine, nu m-am simtit niciodata in pericol. Parca urcam un traseu clasic de trekking intr-o zi extraordinar de frumoasa, cu padurea colorata la picioarele noastre, pudrata cu un strat de chiciura. Valatuci de ceata erau in toate vaile si pe crestele muntilor mai mici. Gheata era si ea prezenta, prin fisuri si vai, atat cat sa fie mai interesant traseul. Cred ca cel mai mult m-am uitat in jos, caci imaginea spre refugiu mi-a ramas intiparita foarte clar in minte, asemeni unui tablou. Venisera iar oameni la lucru la refugiu.
De la ref. Costila traseul urca spre intrarea in valea Galbinele si apoi tot in sus, pe o fata cazuta f . faina, asemeni unui ciment cu "cartofiori". Ma gandeam pe alocuri ca daca n-ar fi asa de mult in jos, as fi mers in picioare, nu folosind si mainile. Urcam astfel 2-3 lungimi de coarda, la liber. Cataram apoi 4 lungimi de coarda folosind coarda, insa J. monteaza asigurarile ca la carte in trei din ele. Johnny este cap, eu secund, Intr-o singura regrupare nu il vad si nu-l aud prea bine. A existat un pas intr-o lungime (cred ca lungimea 2) in care m-am tras de-o bucla, pana cand am realizat ca nu imi place deloc directia ei si a trebuit sa gasesc o alta solutie. Cat despre lungimea cu pasul traseului (6-), aceasta nu mi s-a parut dificil; incet, l-am catarat frumos si usurel, bazandu-ma pe mici prize la picioare si mici prize la maini. Cred ca te ajuta si faptul ca este la finalul lungimii si cel de sus te vede, il simti acolo, alaturi de tine, iar inceputul lungimii este de fapt o panta, fara saritori, praguri, deci nu implica vreo solicitare....
Am folosit papuceii de catarat in aceste 4 lungimi. Initial am simtit ca imi ingheata degetul mare si mi-am dorit sa trec in ghete, insa dupa o privire a lui J. m-am potolit. La trecere in bocanci am avut impresia ca am intrat in niste barci, interesanta si amuzanta senzatie. Mainile mi-au inghetat foarte putin, suflam in ele din cand in cand, iar la filat am folosit manusi.
La iesire am mancat toate bunatatile pe care le aveam: banane, eugenii, ciocolata si nuci, ascunsi dupa o stanca, la a carei baza este o cavitate. De acolo, la liber, am urcat in BMC, care era strabatut de cateva limbi de zapada inghetata. Pe vai, din BMC se scurgeau limbi de gheata lucie.
Evident ca m-am cacait, ca am mers incet de fiecare data cand am trecut o limba de zapada. Nu aveam echipamentul necesar (piolet, bete...) Limbile erau scurte, pana jos insa era cale lunga. Am iesit pe Gelepeanu, apoi am pornit voiniceste spre cab. Caraiman, si pe Jepi in jos, caci aveam un tren de prins, in vreo 2:30-3 ore.
A fost o tura superba, prima de acest fel pentru mine. Multumesc mult Mihai Sava (Johnny)!
