80+.... in PIRINEI

In sfarsit, la finalul lunii septembrie a venit si vremea concediului.... Destinatia aleasa a fost Spania. Pe scurt am zburat din Cluj pana in Barcelona, apoi am plecat spre Pirinei, ne-am intors in Barcelona si de aici, acasa.

Am plecat in 25 septembrie, 3 muschetari: Catalina, Carmen si eu... si bineinteles, al patrulea muschetar: Tibi, logodnicul Catalinei si singurul baiat al trupei.

Am aterizat in Barcelona, apoi am luat o cartela de 10 calatorii cu trenul/metroul/ bus-ul in zona 1 (10 euro) si ne-am pus pe tren, pana in statia Sants (autogara). Hostelul nostru era in zona autogarii, de unde, ziua urmatoare, urma sa plecam spre Pirinei. Locatia aleasa, dupa mai multe negocieri a fost: Vignemale-Monte Perdido. In vedere mai aveam zona Posets-Aneto si Parc Nacional d'Aiguestortes i Estany de Sant Maurici.
Pot spune ca alegerea facuta a fost una foarte buna si ca as merge iar pe acest traseu, doar ca l-as incepe putin mai din vest, cu un mic ocol spre Pic du Midi d'Ossau si cu rucsaci mai usori. (implicit, o cheltuiala mai mare). Peisajul a fost foarte variat: de la ceva asemanator Retezatului, dar la o scara mult mai mare, la ghetari si munti ascutiti, cu vai foarte adanci si cu ghetari, urmat de peisaje mioritice si apoi de Ordesa, un loc cu adevarat special datorita rocilor.
Vremea nu a tinut cu noi, dar nu a fost nici cea mai rea posibila. Exceptand ultima zi, am avut parte si de soare pe langa ploaie si ceata, din aceasta cauza probabil pozele nu vor fi foarte convingatoare. Dar noi va asiguram ca a meritat si va recomandam sa parcurgeti acest traseu.

26 sept
Autobuz (site alosa.es) spre Huesca (17, 5 euro), urmat apoi de bus-urile Huesca-Sabinanigo si Sabinanigo-Sallent de Gallego (1300 m altitudine). (10, 45 euro impreuna).
Am plecat la 11 din Barcelona si am ajuns la 18 in Sallent de Gallego, dupa vreo 2 ore de pauza in Huesca.
Pe la 19 ne-am pus in miscare, incarcati, spre refugiul Respumoso (2200 m altitudine). Nu stiu cat ar dura cu niste rucsaci obisnuiti acest traseu (citisem undeva 2:30 minute), dar la noi a durat vreo 4:30 minute. (si am mers in acelasi ritm cu niste militari spanioli care aveau aplicatie in zona). Am mers initial prin padure, pe versant. Des auzeam o apa involburata in partea de jos a vaii sau treceam pe langa cate o cascada. Apoi valea s-a deschis, insa tot ceea ce am putut citi era dimensiunea sa imensa. Ajunsi la Respumoso, ne-am trantit corturile langa cabana, alaturi de militari.

27 sept.
Suntem anuntati ca avem voie sa campam in zona, dar ca noi am montat corturile rau, fix in zona de aterizare a elicopterului. Strangem repede, oricum avem traseu lungut de facut cu rucsacii mari. (prea mari). Evident, nu alegem varianta directa, de 5 ore "tres facile", ci cea lunga, de 8 ore, de asemenea, "tres facile". (NB- spusele cabanierului) Aceasta a fost singura zi cu soare din tura noastra, in care am fost f putin amenintati de ploaie. Am plecat pe GR 11.
Am trecut pe langa varfurile Pico Campo Plano si Pico Llena Cantal (2939) si ne-am oprit la lacul Llena Cantal.

Greu la deal...f greu. Urmatoarea bucata de traseu a fost si mai dificila caci a creascut panta. Rucsacii apasau f tare pe bazin si genunchi, pot spune ca mergeam in ritmul in care puteam sa-l duc fara sa-mi afecteze respiratia, incercand permanent sa nu fac miscari bruste ci cat mai la nicel si cursive. Ajunsi in Pasul Cuello de Pe Piedrafita (2765 m) am putut admira lacul Ibon de Tebarrai (in imaginea de mai jos). De aici traseul a coborat mult, pe o distanta destul de mare.

Am admirat Pico de l'Inferno, varful din imagine.
Cand am ajuns la frumosul lac Ibon Alto de Bachimana (2230 m alt ), am parasit GR 11, pentru a trece in Franta.

 

Lacul Ibon Alto de Bachimana

 

 Numai eu stiu cu cat drag am luat-o in sus, la deal, pentru prima data in aceasta tura. Ideea de a trece in Franta mi-a dat putere, aripi ar fi exagerat sa spun, la cum ma miscam, obiectiv vorbind.

Intrarea in Franta  imi ridica si mie multe semne de intrebare legate de regimul de campare. Si iata-ne, dupa o panta de urcat (pe care, chiar n-am simtit-o) ajunsi la granita, in Puerto Marcadau (2541 m). O pancarta ne informeaza asupra intrarii in Parc National des Pyrenees Occidentales, camparea interzisa, bivuacul permis, intre 18 si 9 dimineata si nu la mai putin de 30 min de iesirea din parc. Speriati putin, mai ales de Catalina care tot interpreta cele 30 min de iesirea din parc cu numai dupa 30 min dupa ce iesim din parc, ne-am pus corturile fix in zona destinata bivuacului, deasupra Ref Wallon. (1800 m alt), dar fara sa stim acest detaliu pana ziua urmatoare. Pana aici am facut cam 9 ore si ne-am oprit de cateva ori.

28sept
Ne trezim pe la 6...ploua... Stiam ca vremea se va strica si suntem tristi. Pe la 8 se opreste si la 9 ne punem in miscare. Aflam de la Wallon ca ceata se va mai ridica, se va mai lasa...iar ploaia ne va ameninta toata ziua.

 

                                                                      Refugiul Wallon
Plecam pe HRP (HRP-ul este un traseu care leaga, sau care se desfasoara intre cele doua GR: GR 10- al Frantei si GR 11- al Spaniei).

Perspectiva spre lacul Iou d Árratilha.

 Lacul: Lac du col d'Arratilha
Urcam pana in Cot d'Arratilha (2527 m), unde intram pentru o ora in Spania, ora pe care o petrecem pe curba de nivel care ocoleste varful Punta Chabarron. Intram in Franta iar prin Cuello Pui Zerban/ Cautares (2593 m) si coboram abrupt pana la Ref Culletas de Gaube (2100 m alt).

 

 Ref Culletas de Gaube (2100 m alt)

 Din cauza ploilor si a topirii ghetarului, locul de bivuac e cam inundat.  Fix cand ajungem la refugiul Culletas de Gaube reincepe ploaia asa ca hotaram sa dormim inauntru. Pretul unei nopti de cazare fara nicio reducere este de 21,8 euro.  De aici ar trebui sa se vada una din cele mai spectaculoase peisaje ale Pirineilor....voi incerca sa va conving cu poze ale altor persoane....
Insa cam asa am vazut noi ...

 

De sus, din Cuello Pui Zerban, am ramas impresionati de cum urca ruta noastra ziua urmatoare (aproximativ 2:30 min pana la Ref Bayssellance), o panta care mie imi amintea de peisajele abrupte din proximitatea localitatii Machu Pichu.
In aceasta zi am mers numai vreo 5 ore, insa Carmen acuza deja dureri de genunchi din cauza greutatii din spate si calca chinuit.
Seara in cabana Culletas de Gaube a fost foarte draguta, ni s-au alaturat doi francezi simpatici foc, pusi pe glume si cu chef de conversatie. Ne-am simtit bine la caldura, in compania lor, rasfoind tot felul de carti si reviste despre munte. Am facut intrecere in materie de slanine si, in final, am primit o paine si o butelie cu gaz cu sistem compatibil cu al arzatoarelor noastre, fara de care nu am fi reusit sa ducem tura la bun sfarsit.
Nous savons que vous avez pas de boite e-mail et vous n'utilisez pas des réseaux sociaux sur la Toile, mais nous vous remercions beaucoup pour votre solidarite! Nous esperons vous rejoindre un jour, bisous, >:D<

29 septembrie
 Ploua de dimineata, marunt si des, asa, ca toamna. Depresiv. Nu avem de ce sa amanam plecarea de la cabana Culletas de Gaube (cea in care am dormit) deoarece starea vremii nu se va ameliora in zilele urmatoare. Incepem urcusul spre Baysselance resemnati, nu vom urca pe Vignemale, desi fiecare dintre noi a carat o pereche de coltari grei in rucsac si o speranta in suflet ca va atinge acest varf, cel mai inalt din Pirineii francezi- 3299 m. Vremea nu ne permite, iar ghetarul este unul din cei mai mari din Pirinei. In drum spre Bayssellance, ceata paraseste varful Vignemale pentru cateva momente, pentru ca apoi sa-l acopere definitiv, iar ploaia sa isi reintre in drepturi. La Baysselance (2651 m altitudine) gasim niste harti detaliate ale zonei si hotaram sa coboram pana la Barrage D'Ossoue (1834 m alt)  si cabana de Lurda pe GR 10.
 Ce se vede intr-o zi senina in zona refugiului Bayssellance:
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7e/Bayssellance_Vignemale.JPG
Cobararea pana aici este abrupta, nu dificila, iar varfurile pe care le putem intrezari in jur sunt ca niste santinele verzi si ascutite, asemanatoare unor conuri de la matematica, printre care niste chei adanci cu cascade involburate si mari (cum Carmen a vazut doar in Franta :)) ) sapa adanc in teren.

 

 Totul debuseaza la baza conurilor, pe un teren perfect plan, imparatie a marmotelor. Lacul- baraj Barrage D'Ossoue completeaza acest peisaj deosebit. Dupa o mica pauza la baraj (si evident o mica ploicica), incepem urcarea spre cabana de Lurda.
Ei bine, acum urmeaza o mica paranteza cu cateva explicatii legate de cazarea in Franta. In Franta, refugiul este pazit (echivalentul cabanei noastre, presupune o taxa de cazare, un loc unde poti comanda o masa calda...), iar cabana este echivalentul refugiului nostru. Poate arata chiar intr-o stare f rea, sau intr-o stare buna. Cabana de Lurda arata foarte bine, curatica.
La cabana am luat masa si am urmarit o marmota flamanda si fotogenica, preocupata mai mult de umplerea burdihanului decat de tipetele familiei sale si siguranta ei. Horatam sa urcam si sa trecem in Spania si sa campam fie la lacul Ibon dera Bernatuara (2338 m altitudine), fie la refugiul Sandaruelo ( 1700 m alt ).

De la cabana de Lurda, peisajul devine mai mioritic, cu pasuni, vaci la pascut, balegar. Surpriza ne asteapta la trecerea in Spania, cand zarim pentru prima data Ordesa si un lac perfect asezat intr-o caldare, Ibon dera Barnatuara.(ur,matoarea foto)

Coborarea de la lac spre Sandaruelo este abrupta, dar nu dificila, insa senzatia este ca nu se mai termina. (vezi imaginea de mai jos, unde, aproape de vale se vede refugiul Sandaruelo) In aceasta zi am mers aproximativ 10 ore, cu pauze.

Nu putem dormi in refugiu si ne montam corturile alaturi.

30 sept
Ziua lui Tibi! Il trezim cantandu-i La Multi Ani! Multi multi ani fericiti si sanatosi alaturi de Catalina. :)
Ziua incepe cu soare si speram intr-o ameliorare a vremii. Ne permitem sa o lungim deoarece decidem sa facem un traseu mai scurt, sa urcam aproximativ doua ore pana in Port de Bucharo- unde trecem iar in Franta (2273 m) si apoi sa mergem pana la Refuge de Sarradets (2587 m alt). Din Port de Bucharo vremea se strica foarte tare, vizibilitatea scade masiv, iar crestele inalte si ghetarii se acopera de nori si ceata. Tura asta nu mai vedem nimic, nu mai citim nici silueta muntilor din jur. Este insa primul loc in care intalnim semnal la telefon si sunam cu totii acasa. Urmeaza apoi niste cabluri, iar drumul urca pe firul unui torent, provenit probabil din scurgerea unui ghetar de deasupra noastra.
Urcam destul de puternic pe un versant accidentat, cu multi bolovani si iesim pe o mica creasta. Un miros vag de urina ne ridica intrebari legate de apropierea de refugiu, peste care dam in vreo 10 minute.

Pot spune ca acesta a fost refugiul meu preferat. Intrarea era deosebita, pe geam, pe la erajul 1, pe o scara montata in exterior, metalica, solida. Aceasta masura este necesara datorita acumularilor de zapada iarna.

 

 Refugiul (in sensul frantuzesc al cuvantului) intrase in regim de iarna, nepazit, insa erai rugat sa cotizezi cu 6 euro/ noapte/ pers. Plin de carti, calduros, paturi curate, cu saltele, papucei de stat inauntru, vederi... eu personal ma simteam ca acasa. Vederile acelea ne-au innebunit si toata lumea a decis ca merita sa speram intr-o imbunatatire a vremii pentru a vedea frumusetea zonei in care ne aflam. Ca si companie, am avut doua grupuri de nemti, un cuplu si un grup de vreo 5 persoane si doi francezi.
Si iata ca speranta noastra a devenit realitate. La inceput am sarit cu totii din refugiu la geam deoarece se sparsesera norii intr-un colt. Un cer perfect albastru permitea sa vedem Breche de Roland. Ne-am bucurat cu totii ca niste copii, apoi s-a acoperit iar. Dar vazusem Breche, e mare, e frumoasa! Pana la lasarea intunericului insa, cerul acesta albastru a tot aparut de dupa ceata, iar noi ne-am hotarat sa urcam pana in Breche (20 min de la refugiu, cu manutele in... aer si fara rucsac :D), sa profitam sa vedem cat mai mult din zona.
Nu stiu daca Bayssellance era cea mai spectaculoasa zona din traseul nostru, insa pentru mine Refuge de Sarradets a fost cel mai drag, mai spectaculos si mai deosebit loc, unde nu as mai merge o data, ci de mai multe ori.

Cateva din imprejurimile refugiului: Circul Gavarnie (protejat UNESCO, sit natural de o frumusete deosebita)

Breche Roland

Refugiul in sine

Zona inconjuratoare

In sfarsit vedem si noi ghetarul d'Ossoue si varful Vignemale

31 sept
Ne trezim si observam ca afara ploua marunt si des si abia se citeste Breche de Roland. Plecam resemnati spre Cabana Goritz. Trecem prin Breche si parasim Franta definitiv in tura asta. Se apropie finalul turei... Maine nu vom cara rucsacul pe varful Monte Perdido, daca vom urca, iar poimaine doar vom cobori incarcati pana in Torla. Ar fi trebuit sa fie frumos aici si nu e... Singurul meu sentiment de implinire e legat de trecerea definitiva pe partea spaniola, macar apropierea de Barcelona e certa. Valuri de ceata si o ploaie marunta nu ne lasa sa intrezarim frumusetea acestui munte. Sunt multe culori in jur... oare cum s-au format muntii astia? Oare incotro mergem, mergem bine? Caci, desi e parc, nimic nu e marcat. Mergem dupa momai. Coboram o bucata de traseu,apoi trecem prin niste forme asemanatoare crovurilor din Mehedinti, dar cu lapiezuri negre. Ajungem pe o vale larga unde momaile se indesesc, dar din pacate nu contureaza o linie de traseu, ci formeaza o padure de momai: una la stanga, una la dreapta... Impreuna cu Tibi incercam sa citim pe harta unde suntem. Il rog pe Tibi sa argumenteze toate concluziile pe care le trage. S-a descurcat f bine si s-a orientat bine si ne-a demonstrat ca nu poate fi altfel decat cum zice el. Am luat-o deci pe vale in jos, desi, din ce se intrezarea cand ceata se mai ridica, parea ca valea se termina si ca urmeaza un prag... Simteam cum ma dor umerii si nesiguranta traseului ma enerva. Nu ii mai puteam ridica, ii simteam tasati si durerosi iar o plimbare aiurea prin ceata nu-mi suradea deloc. Dar nu a fost cazul. Nesperat, dar ceata a inceput sa se ridice. Noi coboram vertiginos pragurile unui canion imens, iar eu ma rugam sa nu coboram pana jos in vale si sa fi trecut de Goritz. Dar, ca de obicei cand esti obosit, nu apreciezi bine distantele si timpul: ceea ce mie mi s-a parut o coborare lunga s-a dovedit a fi numai una de aproximativ 700 m.

 

Acesta este canionul Ordessa, vazut de langa Goritz.

 

Din pacate, in aceasta zi luam decizia de a nu ne forta spre varful de 3350 m, sa asteptam ziua urmatoare cand prognozele se anunta foarte bune.  Din pacate prognozele nu s-au adeverit si, pe langa ceata multa, am avut parte de ploaie si de un plafon de nori care nu s-a ridicat deloc, de la rasaritul soarelui pana la lasarea intunericului.

Torla, micutul orasel de la poalele Ordessei, cale de intrare spre parcul national Ordessa-Monte Perdido.

Fagaras- Caldarea Racorele

Daca multi ani am fost in zona Sambetei pe acelasi traseu, Fereastra Mare- creasta, tura asta am decis sa investigam aceasta zona des frecventata si care, totusi, a ramas necunoscuta. Asa ca am plecat, cu Vlad, in cautare de locuri si perspective noi. Nu stiam unde vom campa, nu intelegeam exact unde e Fereastra Mica, refugiul din Fereastra Mica, care e legatura cu caldarea Racorele. Dar, o parte am descoperit la fata locului si o parte, la intoarcere, acasa.

Am intrat pe valea Sambetei si apoi am urmat marcajul punct rosu care pleaca din apropierea pastravariei, pe muchia Dragusului. Initial am urcat pe toate tapsanele drumului de exploatare datorita apei care se scurgea pe el si noroiului. Mai sus insa, soarele a uscat forestierul si am putut merge pe el. Drumul urca destul de pronuntat prin padure si apoi prin zone deja exploatate. Am vazut cum a fost atacata padurea de Ips typographus. Gandacul se plimba linistit prin opera sa de arta, iar masinile cu lemne coboara voioase arborii exploatati. Cam dezolant. Imi e imposibil sa spun cat dureaza traseul pana la casa de vanatoare deoarece toata zona era plina de mure, iar noi n-am renuntat la mancat dacat atunci cand am simtit ca ni se face rau de la ele. Oricum, noi am facut muuuult.

De la casa de vanatoare se trece printr-o zona cu ienupar si apoi se iese in pasuni. Varfurile raman in partea drepta si drumul continua pe curba de nivel. Noi iarasi ne-am lalait din cauza unei stane, mie fiindu-mi frica sa o depasesc. Dar...de ce iti e frica nu scapi! M-a impresionat insa  cat de ascultatori au fost cainii, acestia au respectat imediat comenzile ciobanului, date de la o distanta considerabila. De la stana, potecuta devine mai ingusta si trece mai multe valcele, apoi intalneste marcajul punct albastru. De aici...ne-am pierdut: oare suntem in caldarea Racorele sau in Fereastra Mica? Am luat-o in sus, mai aveam cam o ora-doua de lumina si ne gandeam la un loc de cort. Iar eu zic ca am ales cel mai frumos loc posibil.

Luna mare a scazut vizibilitatea spre celelalte astre, insa seara a fost cu adevarat frumoasa, dinspre Urlea si Sud venind incet incet valuri de ceata peste creasta. Zona este mult mai larga decat mi s-a parut vreodata, iar piciorul pe care ne-am asezat oferea pespective spre culmi in toate directiile.

Visul cu dimineata insorita si peretii scaldati in lumina soarelui s-a spulberat cand am deschis cortul, ziua urmatoare. Era ceata. Am decis sa nu e bine sa ne aventuram spre creasta cand nu intelegem exact unde suntem (eram in caldarea Racorele, iar Fereastra Mica urmatoare spre vest, dinspre cea Mare, insa nu era vizibila din punctul in care eram noi). Urcam in sa si apoi urmam punctul albastru pe valea Vistisoarei. Coborarea la Lacul Vistisoara e abrupta, cu bolovani si pante inierbate.  Ca sa ajungi la lac trebuie facut un ocol de 10 minute spre creasta. Urcarea in creasta pare inabordabila de pe aceasta vale, insa ceata nu ne lasa sa tragem concluzii clare. Mure n-am mai intalnit, degeaba ne-am pregatit bidoane special pentru cules.

Aceasta vale nu este bine marcata, prin padure insa, se vede cararea.
Pe Vistisoara se monteaza, evident, o alta hidrocentrala hidoasa.
La ora 17 suntem la manastire. Plecarea din Caldarea Racorele a fost pe la 9:30.

Padina lui Calinet

Paul, Andreea, Cristina, Simona

Fiind minim a 7-a oara ca urc acest traseu (traseul meu preferat), nu intentionez sa-l descriu amanuntit.

Plaiul Foii- Poiana Cotofenei-Termopile-Braul de Mijloc- Padina lui Calinet, Ascutit, Padinile Frumoase-Curmatura- Zanoaga-Botorog

Timpi: Plaiul Foii- 8:00- Ascutit 15:00- Gara Zarnesti: 18:50, ritm tihnit

Sper ca mult iubita lume de piatra a Calinetului sa le fi placut prietenilor mei.

 

Valcelul TF

Crai

Cristina, Dana, Simona

“Gagicile” in actiune. Dupa numai o saptamana de la urcarea la Diana, si esecul fetelor in gasirea acestui traseu, ne hotaram sa perseveram si sa incercam, in formula noua, sa-l identificam. Cu o saptamana in urma, eu urcasem Padina Popii, fara intentii in abordarea acestui traseu, insa Loti, Corina, Cristina, Dana si un prieten de-al lor de langa Retezat l-au cautat si l-au “ratat la mustata”. Practic, au urcat unde trebuia, dar nesiguri fiind, au coborat. Tura asta am eliminat insa toate variantele, linia valcelului se contureaza de la Diana, deci aveam directia, trebuia sa reusim. Am plecat de pe Padina Popii. Primul valcel este Valcelul Trecatorii Fortate. Foarte spalat, acesta este rapelat de alpinisti, la retragerea din traseele din peretii Dianei. Inaintea lui am facut stanga. Am trecut linia muchiei impadurite si am vazut traseul ce duce pe brana Caprei. Carareaa nu e conturata nici macar ca la refugiul din Sindilerie. Este abrupta, printre brazi, si destul de incomoda. Dupa un prag de piatra amestecat cu pamant si destul de spalat se iese la o piatra, de unde se face dreapta. La doi pasi de acest loc se deschide perspectiva spre refugiu si imediat se coboara in valcel. De aici valea este abordabila, chiar fara saritori. Ca si directie, este destul de greu, de aici, sa mai gresesti traseul , care se contureaza intre peretii abrupti ce strajuiesc traseul Brana Caprei si cei care strajuesc Padina Popii. Se prefera insa partea dreapta, apropierea de Padina Popii. Izolarea acestui loc si descoperirea sa il fac foarte special, un fel de Poiana Inchisa, pe care doar alpinistii si caprele negre o stiu foarte bine.

A fost o tura foarte reusita, dar care s-a terminat in alergare. Am plecat cu trenul de 7 dimineata, iar la Curmatura mai aveam 1:45 de min sa prindem trenul de 19. Am intrat totusi in grafic, deoarece de la Botorog ne-au luat cu masina colegii mei de dansuri swing Vali si Monica, veniti la picnic in zona.

Bucegi- 2xJepi

Jepii Mici- Portita-Cab Caraiman- Canton- Jepii Mari

Vlad, Simona

Dupa o iarna asa de lunga si capricioasa, ca cea de anul asta, iesirile adevarate de primavara au fost amanate mult sau au fost schimbate cu unele scurte. Au fost si saptamani in care nu am putut pleca din Brasov, prinsa cu treburi ordinare. In acest context, am plecat in prima tura, intre ploi, spre Caraiman, pe Jepii Mici. Ptr ca vremea era inca frumoasa, am facut un mic ocol spre Portita. Dupa cabana, pe platou, ne-a prins ploaia, de intensitate medie si cu vant din spate ,cu cateva fulgere si tunete. N-am apucat insa sa punem parazapezile, asa ca apa a baltacait in papuci pana in Busteni si apoi inca cateva ore in oras, in asteptarea trenului. 
Cui i se pune apa la radacina creste si infloreste. :)

Nu-mi amintesc de cand nu am fost pe platoul Bucegilor, dar am observat schimbari. De unele stiam, de altele nu. Stiam de soseaua asfaltata, dar nu si de noile constructii. De la distanta, parea ca a aparut o noua cabana turistica spre Piciorul Pietrei Arse. Desi zona platoului nu imi place, mi-am propus sa revin cu bicicleta la inspectat, deci, si cu detalii si poze.