Eu am stat prima oara la intrarea in traseu in clasa a 9-a. Atunci mi s-a aprins un fel de beculet: pe aici se poate urca pe Moldoveanu', e de tinut minte si facut candva. Nu a trecut bine anul si in clasa a 10-a am facut o mica gasca si am pornit spre varfuri. Iar de atunci multi ani am revenit, cel putin o data, in apropiere de 1 mai, la Sambata. Iar valea era mereu frumoasa: la inceput cu pantele abrupte ce o strajuiesc, cu roca aceea dura strajuind malurile si apoi cu muschii, brandusele, avalansele curse... Dar ceea ce iti atragea cel mai mult privirea era apa. Simteai ca e vie si datatoare de viata, o vedeai curata, verde si clara, mare si involburata. La trecerea pe poduri ii simteai suflul si uneori si picaturile reci.
Au trecut insa vreo 6 ani de cand n-am mai urcat la Sambata. Nici nu-mi vine sa cred cat timp a trecut si cat de bine imi aminteam traseul. Azi, insa, eu am inmormantat cunoscuta imagine a raului, a traseului, a oamenilor pe care ii poti intalni in acest loc, care a fost candva, minunat.
De azi realitatea e alta. Iar restul sunt vise de odinioara.
Desi am spus ca mereu pe blog ma voi bucura de tot ce vad si va voi arata cat de frumos e sa descoperi locuri noi, situatii si oameni noi, acum trebuie sa-mi impartasesc tristetea. O atat de profunda tristete incat nu o pot descrie. Dezamagire, revolta, ura se amesteca si se inabusesc in mine. Imi vine sa urlu pentru ca nu inteleg cum putem distruge apele de munte, ecosistemul, pentru ca nu pot sa cred ca avem conducte mari si bazine de apa, garduri de sarma si constructii de beton, un drum larg si o exploatare forestiera in numele energiei verzi!
Si totusi inteleg. Inteleg ca aici e lumea nimanui si ca toti isi fac legea cum pot. Ca e o afacere din care unii au de castigat si o tara de indiferenti visatori la castiguri ilicite pierd total.
AAAAAAAAAAAAAAA!
Spre capatul amenajarilor:
O poza veche va arata valea, asa cum o stiam:
Capatul amenajarilor:
http://www.youtube.com/watch?v=qDlJRAUAN3s
