Au fost doua ture lungi, pe creste paralele, prima, cu urcare pe Bucsoiul Mic si coborare pe Morar, iar cea de-a doua cu urcare pe Acele Morarului si coborare pe Cerb.
In prima saptamana am cunoscut-o pe Irina, prin intermediul lui Victor, o strengareata simpatica, care imi aducea aminte de liceu si facultate. Victor este o companie placuta si calduroasa, cu glume sensibile, care te ajuta sa inveti lumea in care traiesti in termeni de specialitate. Iar eu sunt avida ca cineva sa ma mai invete cate ceva nou, asa ca l-am ascultat tot drumul, gustand chiar si ciuperci "nebune" la indemnul sau.
Am urcat, asadar, pe Balaur, asteptandu-i cocoasa lina de la primul prag mai abrupt, care iese deasupra Timbalului. E un traseu ciudat de urcat, dar nu e prima data ca o fac. Am ajuns la capatul traseului la 13:30, pornind de la 8 din gara Busteni (pana la Gura Diham am mers cu taxi). Am papat putin in sa, am admirat Craiul, Fagarasul si Iezerul, care se vedeau, ca de obicei in lunile de toamna, extrem de clar. Am coborat pe Morar, un traseu mai nou marcat cu buline verzi fosforescente. Bine, rau... greu de spus. Ideea e ca marcajul se adreseaza doar celor care urca, deci inclin sa cred ca e facut tare neprofesionist (nu ca e mare greutate sa il cauti in directia opusa si nu se pune problema ca nu ai reusi sa te descurci fara el- doar e in jos si tot in jos)
Bucurie mare caci au ajuns la tren la timp- trenul spre Bucuresti de 19:30. Multumesc Victor pentru tura si Irina pentru mere si companie.
Si acum... va prezint tura anului 2014, sau ...cum poate un loc "cunoscut" sa surprinda.
Eh... cine se uita la Bucegi de jos, nu poate sa nu remarce o creasta zimtata in apropierea Bucsoiului. Iar cine iubeste muntele, nu paraseste aceste locuri fara sa afle ca vis-a vis de pasunea de pe pantele abrupte ale colosului Bucsoiu, pe creasta ascutita, este traseul Acelor Morarului. Nu am visat in ultimul timp sa merg pe el, era un vis in adolescenta, cand auzeam prima data de Bucura Dumbrava si ii citeam cartea. Imi doream ,insa, sa fac ceva cu Vlad, ceva iesit din comun.
Cu o seara inainte Vlad ma intreba daca nu am emotii cand imi ma gandesc la traseul pe care il vom parcurge, insa eu am reusit sa dau un fel de skip de fiecare data cand imi revenea acest gand in minte. De fapt, nici nu prea stiam ce voi gasi acolo, eu uitandu-ma pe net si vazand de fiecare data o mica creasta ingusta, nu mai lunga de 20-30 m. Si asa mi-am spus eu: o sa trec, tac, inghit, ma pun ciuciu...fac tot ce trebuie sa o parcurg in siguranta, iar apoi ma pot plimba fluierand pe acolo.
Dar se vede treaba ca socoteala de acasa, nu e ca cea din targ.
Pornim inainte de 7 de acasa de la Vlad (din Busteni) si urcam pe la Caminul Alpin. Ajungem in poiana Costilei. Padurea de larice e superba, explozie de culoare este pe toate pantele Bucegilor. Urcam incet pe Cerb, mai intai pe dreapta vaii, apoi pe stanga si iar pe dreapta. In acest moment intram pe Brana Mare a Morarului si incepem urcusul pe ea. Toate bune, numai ca emotiile incep sa ma "lucreze", simt cum imi forfoteste burta, cum imi tremura picioarele. Ma incurajez: 20 m de creasta si ai scapat. E lung totusi traseul, asa ca m-au macinat destul gandurile astea. Ajungem sub Coama Lunga, pe care Vlad mi-o aratase de jos, dupa ce urcam putintel abrupt. Sunt impiedicata rau, din cauza emotiilor, ma enervez pe mine, ma mustruluiesc bine in gand si ajung sus. Eu nu stiu exact unde sunt, admir Acele si perspectiva. Vad o creasta relativ ingusta, pe care nu mai stiu sa o evaluez corect: pot sau nu sa o trec? Vlad imi intinde o mana si ma invita sa o parcurg asa. Mie imi convine. Mergem repejor, ma descurc, nu e mare, mare lucru. Ma pune sa o privesc din partea cealalta: maaaama, e Coama Lunga, am trecut-o... n-a fost greu si ma supar putin ca am ratat cele mai faine poze din traseu. Eh, da de unde, ca greul si frumosul de aici incepe, insa e bine ca mie nu-mi mai tremura picioarele. Daca e ceva ptr care m-as intoarce pe acest traseu, acele lucruri sunt peisajul si Acul Rosu si Acul Crucii, sa le trec frumos si fara atatea emotii.
Ne echipam cu coarda, ham... si toate cele. Ei bine, de aici sunt singura si trebuie sa ma descurc. Am facut eu pe "bravul alpinist" in doua puncte, luand creasta intre picioare, inaintand asa doi "pasi", apoi punandu-ma in 4 labe si dupa jumatate de "pas" ridicandu-ma spunandu-mi ca in halul acesta nu pot inainta. Ideea e ca am trecut de orice mi-a iesit in cale pana la urcarea pe Acul Crucii. Vlad a plecat, ca de obicei, inainte...iar eu a ramas sa ma descurc singura, cum pot, numai sa fac bine sa inaintez, cel putin eu asa gandesc, ca secund. Si evident, nu ma tin de piton, caci nu e etic. Deja eram obosita, iar gandul ca asta e ultima urcare ma bucura enorm. Acul Crucii a fost pentru mine cea mai frumoasa bucata de catarare, la care, evident, nu m-am descurcat. Coarda urma linia crestei, pe care eu trebuia sa o abordez de pe o brana plasata sub ea. Urcarea se face pe o fisura ingusta. Am urcat usurel, pana intr-un punct in care nu mai aveam galeti de prize ci numai muste. Coarda si siguranta secundului nu mai erau niste certitudini si sustinatoare psihice, Vlad strigandu-mi ca are un nou piton la colectie si ca n-ar fi bine sa cad in asigurarile de acolo.... si colac peste pupaza, daca alunecam, faceam un balans de 5 m, cel putin, de toata frumusetea. Ma si vedeam cu toate zgarieturile posibile, atarnand acolo, trebuind sa inaintez cumva, iar gandul unei posibile raniri, era "fatal": stiam ca ar fi urmat un fel de criza de calciu, in care as fi inceput sa tremur instant necontrolabil si n-as mai fi fost buna de nimic... Deci nu aveam voie sa cad si trebuia neaparat sa ma misc. Am urcat un pic peste punctul in care eram "safe", am eliberat lonja... si nu stiu cum am fost capabila sa las caraba in asigurare, deoarece m-am bucurat ca am reusit sa o scot...Oricum, apoi a urmat o portiune in care am ramonat si catarat cum am putut: mainile erau pe muste, picioarele la fel, stiu ca am bagat si umarul, si soldul sa frece de fisura si am trecut.... Si chiar s-a terminat traseul, insa si ziua se cam sfarsea.
Dupa Acul de Sus, pe care nici nu l-am simtit si o mica portiune ingusta, creasta se lateste considerabil si noi am decis sa o luam pe curba de nivel pe pantele cu iarba. Eu ma descurcam greu, asa ca urcam iar in creasta si coboram inainte de ultimul pinten spre Omu, in traseul V Cerbului. Aici alimentam, dupa ce nu mai mancasem de ore bune si bem putina apa pe care o avem. Coborarea inceputa la ora 7:30 seara a fost o alta aventura: fluierand si povestind tot timpul, f vesela. In Busteni suntem la ora 22:30.
Nu stiu ce a simtit Vlad parcurgand acest traseu cu mine, insa eu i-am simtit emotiile, sa nu mi se intample ceva rau, increderea cand a vazut ca urc Acul Rosu, tensiunea si nervozitatea ca i-am pierdut caraba, ca nu ne miscam chiar bine, ca nu-l ajut si fericirea ca in final am fost ok si ca, cu bune si rele, am parcurs impreuna traseul integral. Acolo sus a fost partenerul ideal, facandu-ma sa uit tot zbuciunul, prin strangerea aceea de mana si seninantatea pe care i-o citeam pe chip. Iar pentru mine, faptul ca el a fost madru de ceva ce am facut eu, m-a bucurat si linistit mai mult ca orice.
Imi doresc sa mai catar peretei micuti, e tare frumos. Faptul ca am putut vedea de sus configurarea vaii Priponului si Cerbului, pe stanga, si Balaurul pe dreapta, dintr-o perspectiva noua, parca m-au facut sa inteleg mai bine relieful Bucegiului si frumusetile acestuia. Vantul, care adia, si perspectiva aeriana imi dadeau o senzatie extraordinara de libertate si implinire, sentiment pe care as vrea sa-l retraiesc si pentru care m-as intoarce acolo. Pe de alta parte, catararea de pe Acul Rosu si cea de pe Acul Crucii, mici impliniri si provocari ale traseului, merita din partea mea o parcurgere mai gratioasa si detasata. Nu sunt mandra cand spun asta, insa o mica introspectie nu strica niciodata : am realizat acasa ca am avut nervii tari pentru cineva carauia ii e frica de orice este ingust si pe moment, pentru ca m-am stapanit cand Vlad era nervos, mie venindu-mi sa plang de epuizare psihica si suparare ca nu-s incurajata. Stiam insa ca nu am voie sa fac asta, ca nu ajuta cu nimic, si oricat de mult mi-ar lua, noi trebuie sa iesim impreuna cu bine din traseu, iar pentru asta eu trebuie sa ma restabilesc psihic si fizic. Am luptat putin cu calmul si rabdarea mea. Vlad mi-a spus speriat ca nu are cu ce ma pacali ptr a-mi reveni, moment in care m-a ajutat, m-am analizat iar, si cu un oarecare zambet personal mi-am dat seama ca eu nu pot fi dusa de nas, ca sunt mai rationala decat trebuie, ca ptr mine nu exista decat lupta cu mine, interioara, ca pentru ale mele spaime nu exista pastile sau alte paliative, pentru mine nu exista inca, si sper sa nu apara vreodata, crizele in care sa urlu ca mor, ca nu ajung jos intreaga sau alt circ. Iar de va fi vreodata sa nu mai pot sa lupt, exista doar resemnarea si intelegerea fenomenului final. Dar nu era cazul de asa ceva.
Lectia o stiu: daca ma mai taie capul vreodata sa fac asta, ar trebui sa fiu putin mai pregatita si cel putin, mai "citita". Un mic antrenament la faleza nu strica.
