Echipa: Raluca + Simo, iar mai apoi Sam si Molie, prietenii Ralucai din Elvetia.
A fost o vacanta plina, cu un program variat si incarcat, dar foarte frumoasa.
Am plecat la drum cu Eurolines, deoarece am luat si bicicletele cu noi, si coburi si un rucsac, caruia i-am gasit un prieten, un alt rucsacel...
Adevarul este ca nu ma pt plange de bagaj, incapea tot ceea ce am pus in coburi intr-un Deuter 35+10, cu cortul prins pe afara.
Am ajuns fara intarziere in Liublijana, pe la 4 si ceva dimineata. Locul era total strain, o gara noua...Yeeeeiiii! Avem legatura buna spre lacul Bled, cam la o ora de la sosire. Tocmai bine ca ne mai trezim din intepenire si reusim sa legam rotile. Eu tot am un film in cap ce nu-mi da pace: daca nu le-am prins suficient de bine se desprind cand e viteza mai mare si dragul si mai si.... Si???
Trec cu greu peste, cam dupa o zi de pedalat. :))
In tren avem prima surpriza placuta, respectiv ca nu platim locul bicicletei. La ei costa 3-4 euro pe zi sa transporti bicicleta in cate trenuri personale vrei, insa nasul, un "handsome boy" care stia si engleza, ne spune ca nu ne percepe taxa daca nu facem decat o singura calatorie in acea zi. Ne dam jos in si pornim pe biciclete, pe o pista care meandreaza frumos pe niste delusoare. Totusi bagajul este greu.
Astazi dam inconjurul lacului Bled, insa oboseala si bagajele ne determina sa nu urcam la castel. Ne indreptam apoi spre Bohinji, unde ne punem cortul, la campingul dinspre cascada Savica. Cazarea costa 10 euro/ noapte / persoana. Cortul meu era cam mic... pentru campinguri merita sa ai unul mai mare, sa nu intri pe burta si sa nu poti sta in fund, tinand cont ca nu platesti suprafata pe care o ocupi, ci numarul de persoane cazate. Ne mai plimbam cu bicicleta pana in statiune sa luam mancare si sa vizitam biserica si luam o pauza de 24 ore... timp in care mi-am testat cortul la ploaie torentiala si am dormit pe rupte.
Ziua doi - e o pauza totala in vacanta, un fel de pata de cerneala ce acopera tot scrisul... Important este, insa, ca ne-am odihnit si ca au avut ocazia norii sa se scuture pentru a pleca in ziua trei spre munti.
Ziua trei
Intuind ca nu avem echipamentul necesar, ne hotaram sa facem o tura usoara si lunga, care sa ne dea o idee despre Triglav. Cand am plecat (undeva pe la ora 12:00 din camping) norii se ridicau cu viteza si zapada cazuta in ultimele zile se vedea foarte bine. Am lasat bicicletele si cortul montat in camping, neplatind nimic pe perioada cat urma sa nu dormim in el.
Plecam spre Savica pe sosea. Dupa cativa kilometrii (putini, 3-4), incepem urcarea pe carare. Luam rapid altitudine. Drumul este abrupt, iar perspectivele care se deschid din ce in ce mai frumoase. Ajungem la Crno jezero, ca doar fiecare munte din tarile slave are asa ceva. Este in padure, dar deja albul calcarului este vizibil. Mai urcam o perioada prin padure si iesim la gol. Suntem intre doua creste calcaroase, una asemanatoare cu Craiul care isi pravale grohotisurile, ca in zona Marelui Grohotis, spre noi. Cealalta culme este mai indepartata si diferita de peisajul calcaros al Craiului. Lacurile sunt un element de noutate in peisajul atat de asemanator cu cel am muntelui de langa Zarnesti. Sunt lacuri adanci, de un verde smarald. Urcam o perioada cu un croat, de care ne despartim in apropiere de Zascavska Koca (cabana), noi hotarand sa mergem mai departe, cam inca o ora si ceva, pana la Koca na Dolicu. O decizie f buna, deoarece urma sa asistam la ritualul de imperechere al ibexului, sa-i admiram de foarte aproape (aprox 7m). Drumul spre Koca na Dolicu pare dintr-o alta lume. Ceata se joaca putin cu noi, iar imensitatea de piatra a Kanjavec-ului si a platoului de la baza acestuia imi dau impresia unui peisaj dintr-o alta lume. Ajungem la apusul soarelui dupa Jalovec la cabana, unde ne cazam, la pretul de 23 euro/noapte. Suntem primii turisti ai sezonului si totul miroase a nou si curat.
Ziua patru
Decidem sa mergem spre Triglav, desi, in ciuda incurajarii tuturor ca nu e zapada, eu intuiesc ca la cei 2864 m ai sai, in acest an atat de capricios si cu o iarna lunga, limbile de zapada inghetata nu vor intarzia sa apara. Reusim sa urcam pana la baza sa, unde un indicator ne anunta ca mai avem o ora pana pe varf. Pana aici totul era sigur, de aici insa, urma o mica catarare pe stanci, care se continua cu o vale cu zapada inghetata, pe care nu am vrut sa ne bagam fara echipament (Raluca avea niste ghetute scurte si nici una din noi nu avea bete telescopice, de coltari ce sa mai spunem...). Deci facem poze cu minunata panorama care ni se deschide spre Jalovek si ... probabil Alpii Austriei si coboram inapoi la cabana.
Coboram apoi spre Vodnikov Dom, de unde "alegem" (a se citi nimerim) o ruta nemarcata spre catunul Krstelnica, trebuind sa urcam din nou o creasta, inainte de a parasi definitiv Triglavul. Orientarea cu harta a fost usoara, insa nu am reusit sa gasim intrarea pe drumul marcat. Din Krstelnica pana in urmatorul catun, Blato, drumul coboara abrupt, e un fel de drum de taf absolut oribil, noroios si deranjant la genunchi. Oboseala se simte, vremea e din nou inchisa. Facem stopul in Blato, de unde suntem luate si duse in Stara Fuzina.
Ziua nu se termina aici, ajungem la cort, destul de murdare, este frigut... si vine o ploaie care ne obliga sa ne bagam in cort si sa asteptam pana sa ne spalam si sa ne organizam in lipsa de spatiu... Ce rau e intr-un cort de creasta, intr-un camping mare!
Ziua cinci
Plecam spre mare!
Pedalam pana la Bohinska Bistrica, privind din cand in cand in urma, spre Triglav. De aici luam trenul pana la Sezana. Trecem printr-un tunel luuung si vechi, facut de austrieci, apoi urmarim cursul raului Soca, de un albastru verzui cum n-am mai vazut decat in apa lacurilor situate sub ghetari.
In Sezana ne invartim putin pentru a gasi drumul spre Trieste. Urcam, pentru ca in final sa coboram extrem de mult, pana in marele oras italian. Aglomerat (scutere, masini, pietoni), zarva mare, limba latina... chiar si romana, multa istorie, cam aceasta a fost impresia despre Trieste. Eu ma bucuram nespus de atmosfera, simteam ca vacanta noastra a fost destul de linistita pana acum... asa ca o zarva mare era exact ce-mi trebuia. Trebuie sa mentionez ca in tara n-as fi avut curajul sa pedalez pe acolo, insa cu coburi si cu autoincurajare, am zis ca trebuie sa supravietuiesc in astfel de conditii. Ceea ce nu vezi in vest, sunt in general prostii de la noi care accelereaza doar ca sa-ti arate ca ei au fundurile in masina, iar tu pe o amarata de bicicleta, cu care nici nu ai dreptul sa circuli. (parerea lor, hac hac)
Noaptea o dormim in Ancarano, in care ajungem dupa ce trecem cu bacul din Trieste in Muggia.
Ziua sase
Plecam alaturi de prietenii Ralucai spre Portorose. Initial credeam ca vom face destul de repede kilometri, insa relieful deluros si coburii ne incetinesc avansarea. Nu vizitam Koper, deoarece planuim sa ne intoarcem ziua urmatoare sa il vedem. Trecem prin Isola si intram pe o ruta de bicicleta care ne scoate in Portorose. De aici ne intoarcem spre Piran si punem cortul in Strunjan.
Dupa o binemeritata baie in mare si amplasarea cortului, respectiv a hamacelor, eu intru pe mood-ul de vizitare, asa ca ma intorc in Isola. Orasel mic, il parcurg repede, devine frig, vin nori dinspre mare... decid sa ma intorc. Urc printre vii, pe drumul de bicicleta amenajat pe o fosta ruta de mocanita. Aceasta se numeste Parenzana, porneste din Muggia si ajunge in Croatia. Este amenajata cu tunele, indicatoare, o ruta superba de parcurs in mai multe zile (are 130 km si 1220 m denivelare pozitiva, peisaj foarte frumos, care te imbie cand la o baie, cand la poze si la admirat, sau vizitat orasele)
Intru in Portorose (oras cochet...casinouri...(un fel de Sinaia la noi-, pe care nu ajung sa le vad f bine). Incepe o ploaie cu tunete si fulgere...bulbuci si tot tacamul. Prietenii mei sunt undeva in Piran, iau o masa cu specific sloven. Am trecut pe langa restaurant la pranz, dar ma gandesc ca nu are rost sa-mi bat capul cu gasirea lui. Ma opresc de trei ori pana in Piran, fac pauze lungi deoarece ploaia este f puternica. Ma decid sa ma ud total si sa ma indrept direct spre cort, cand realizez ca ma afla la 50 m de restaurant. Parchez bicicleta si intru.
Ziua sapte
Din pacate, caile ferate slovene au fost afectate de iarna lunga dintre 2014 si 2015, prin urmare exista un singur tren care circula intre Postojna si Koper. Acesta pleaca la 6 dimineata, iar noi ne-am gasit in imposibilitatea de aa ajunge in capitala, asa ca inchiriem o masina pana la Postojna, unde ne oprim sa vizitam pestera. Pedalam apoi 10-15 km spre castel si ne intoarcem sa luam trenul spre Liublijana.
Din punctul meu de vedere (si am facut speologie vreo 3 ani), pestera este extraordinara! (nu ma gandesc acum la electrificare, trenulet, alei). Ma gandesc cum era sa descoperi asa o frumusete ... cat de greu era de parcurs fara aceste amenajari... si la cat de special este proteusul. Proteusul este cel mai mare animal de pestera (este de marimea unei soparle) Depigmentat, fara vedere, cu niste mici branhii rosii, traind in jur de 80 ani, din care uneori 7 ani consecutivi fara sa manance, este o fiinta extrem de firava si deosebita. Eu am simtit, pentru a doua oara in aceasta excursie ca sunt norocoasa.
Ziua opt
Vizitam Liublijana, iar seara (la 21) ne despartim... eu si Raluca luam bus-ul, iar Molie si Sam trenul.
