Lozul castigator- Calimani de 1 dec 2014

Participanti: Claudia, Tavi, Vlad si eu, veniti din Bucuresti si Brasov
Carmen, Alina, Aida, venite din Cluj
De mult timp imi doream sa parcurg un traseu de iarna in acest masiv, de cand prietenii mei, Carmen si Stefan, au petrecut un revelion acolo, si de cand am ratat tura lui Gabi si a lui Nicu, fiind in sesiunea din februarie.

Nu am crezut, insa, niciodata, ca acest munte este atat de departe de Brasov, mai ales daca alegi sa intri in masiv prin Gura Haitii.

Am plecat sambata la ora 8 dimineata din Brasov, pe o vreme ciudata, inchisa si rece, cu vegetatie ascunsa sub 2 centimetri de gheata lucioasa si groasa. Traseul ales a fost prin Covasna- Harghita: Tusnad-Toplita-Borsec-Vatra Dornei si Gura Haitii. Am oprit in Turnad, de unde am cumparat o f buna ciocolata de casa (pacat ca avea margarina, in rest, jos palaria), apoi ne-am hidratat la Borsec, ne-am "distrat" sunand la serviciul  national de verificare a transportului de lemne si am ajuns pe la 17:30 la baza traseului, in Gura Haitii. Initial, planul era sa urcam pe Calimanul Cerbului si sa parcurgem sambata toata culmea pana la statia meteo de la Retitis, insa ora tarzie ne-a determinat sa pornim pe forestier in sus, sperand ca o masina sa ne culeaga si sa ne duca cat mai aproape de cariera de sulf. Curand ne-a luat o masina de lemne, pe care n-am mai verificat-o, desi ora tarzie si intunericul pe care ei lucrau erau suspecte. Am mai avut de parcurs vreo 5 km de forestier din locul in care ne-au lasat, din cei 15, pe bezna, avand o senzatie ciudata, ca atunci cand esti tare departe si nu stii drumul si la ce sa te astepti. Nu prea ne facusem "temele", nu am reusit sa ne documentam prea bine, dar asta face parte din aventura si placerea de a parcurge un traseu nou.  Ajungem la fosta cariera si pornim pe marcaj (carare), cand, Claudia realizeaza ca portofelul ei a ramas pe masina. Prietenele mele de la Cluj, ajung 15 minute mai tarziu cu masina la cariera si grupul se amesteca, Tavi si Claudia pornesc cu Alina si Aida in cautarea portofelului, inapoi in Gura Haitii cu masina, iar eu, Vlad si Carmen pornim spre Retitis. Ajungem in aproape doua ore de urcat. Este ceata si umezeala, dar sunt multe urme in zapada care ne ajuta sa ne orientam. La cabana suntem primiti cu caldura, iar ceilalti ajung la o ora distanta de noi(s-au miscat mai bine). Intindem o masa mare, apoi trecem sa ne "sabotam", caci Alina a adus jocul.

Duminica plecam "matinal", la ora 11, cand soarele invinge definitiv ceata si totul sclipeste. Nu pot sa uit cum am plecat, cu sufletul incarcat bucurie, datorita bunatatii cabanierului si ospitalitatii sale. M-as intoarce in Calimani si numai pentru vorbele bune si gazduirea sa.
Afara este superb, vad pentru prima oara atat de aproape muntii Rodnei si o mare mare de nori peste Transilvania. Departe se mai citesc varfurile Ceahlaului, Toaca si Ocolasul, dar, in rest, cam nimic. Traseul de azi e destul de lung: pornim de la Retitis- urcam pe Negoiul Unguresc si apoi Pietrosul Calimanului si ne indreptam spre Pietrele Rosii, unde vrem sa dormim intr-o stana, recomandata de domnul cabanier.

Spre saua Nicovala

Coboram pentru a urca pe vf Negoiul Unguresc

Urcarea pe Negoiul Unguresc este singura abrupta din traseu si este tare spectaculoasa. Cel putin asa a fost pentru noi: plecand de pe vf Retitis, am coborat in saua Nicovala, de unde am intrat in ceata si n-am mai iesit decat sub varful Negoiul Unguresc, care se ridica asemeni unui vf. impunator din Alpi sau Himalaia. Spectrul Broken apare si el, mie infatisandu-mi-se pentru prima data. Yupiiiii!

urcarea spre Negoiul Unguresc

De pe Negoiul Unguresc pana pe Vf Pietrosul, 2100 m, cel mai inalt din Calimani, nu mai este mult, si in mare, drumul parcurge un platou, asa ca il traversam repede. Facem poza de grup pe varf: Carmen, Alina, Aida ("clujencele"), Claudia, eu, Tavi si Vlad.

Poza de grup- Calimani- Vf Pietrosu, 2100 m

De aici, grupul nostru se divide iar, fetele avand cazare si pentru noaptea de duminica la cabana. Ele se indreapta spre Retitis, iar noi pornim spre Pietrele Rosii, pe culmea Tamaului. Avem cateva urme, care ne ajuta la strabaterea traseului; dupa un apus superb, noaptea se lasa cam la doua ore dupa coborarea de pe vf Pietrosul.

De aici, traseul trece prin jnepeni, prin ienuperi, prin poieni, prin ienuperi, prin ienuperi.... si prin o padure de molid, mai spre final. La un moment dat, dupa inca cateva ore (vreo doua) si cateva fuioare de ceata care nu ne mai lasa sa vedem mai mult decat marcajul punct rosu, zarim prin padurea de molid niste stanci. Gandim ca trebuie sa fim in apropierea Pietrelor Rosii, deoarece de intersectia spre Dornisoara trecusem de ceva vreme, acesta fiind singurul reper clar pe care il avem de pe harta cu privire la localizarea noastra. Iesim intr-o poiana si dam de o stana fara acoperis, doar capriorii pudrati de chiciura ii pastreaza forma. Oare aceasta sa fie stana? Este cazul sa intrebam, deoarece dam si peste indicatorul spre Gura Haitii, amplasat, dupa harta, in Poiana cu stana care ne-a fost recomandata. Il sun pe cabanier, care ne sfatuieste sa mergem la schit, deoarece pe ceata ii este imposibil sa ne explice incotro sa cautam stana, aceasta nefiind in poteca. Noi decidem sa punem corturile in tarcul stanei dezafectate.
Daca a fost frig, nu stiu sa spun, sacul de iarna si salteluta facandu-si treaba perfect. Dimineata zapada scartaia, iar atmosfera era neclintita, deci cu o seara inainte inclinam cu totii sa credem ca au fost vreo -10 grade. Evident ca nu lipsesc peripetiile la cort, seara mie mi-au degerat degetele de la picioare si am plans putin cand s-au dezghetat, iar Claudia ne-a bagat pe toti in sperieti la 5 dimineata cu niste scurte episoade de somn, in care facea ca un mistret dupa gard.

Luni 1 dec 2014

La multi ani, Ro!

Rasarit la stana

Ne cinstim cu putina tuica in timp de strangem corturile, apoi pornim spre cei 12 apostoli, pe care ii zarim in departare, pe o muchie ce trebuia urcata. Traseul e usor, iar pe tabla indicatoare scrie o ora pana la ei. Ajunsi la cei 12 apostoli, perspectiva spre Calimani este completa si vedem imaginea marelui crater care a aruncat acesti bolovani. De asemenea, se vede traseul parcurs de noi si este... lung, mare cat o zi de post! Vremea este in schimbare, iar Tavi si Claudia trebuie sa ajunga la Bucuresti asa ca nu zabovim mult.

Coboram de la ce 12 apostoli si dam de fete, care urcau din Gura Haitii. Ne bucuram de revedere si apoi pornim prin padurea de molid, plina de urme de animale, spre masina. Trecem apoi prin fanete si pasuni, ptr ca in final, drumul sa debuseze intr-un forestier scurt, care ne aduce fix la masina, la capatul localitatii Gura Haitii.

Cu cat ne indreptam mai la sud, vremea se strica; la Sighisoara incepe ploaia, iar pe Padurea Bogatii deja drumul arata rau, un strat de zapada fiind depus si circulandu-se destul de greu. Vant si viscol ne asteapta spre Brasov, un adevarat inceput de iarna.

Doua saptamani pe crestele Bucegilor

E vorba de doua ture, fiecare de cate o zi, in care m-am bucurat de vremea buna si oamenii faini cu care am mers.
Au fost doua ture lungi, pe creste paralele, prima, cu urcare pe Bucsoiul Mic si coborare pe Morar, iar cea de-a doua cu urcare pe Acele Morarului si coborare pe Cerb.
In prima saptamana am cunoscut-o pe Irina, prin intermediul lui Victor, o strengareata simpatica, care imi aducea aminte de liceu si facultate. Victor este o companie placuta si calduroasa, cu glume sensibile, care te ajuta sa inveti lumea in care traiesti in termeni de specialitate. Iar eu sunt avida ca cineva sa ma mai invete cate ceva nou, asa ca l-am ascultat tot drumul, gustand chiar si ciuperci "nebune" la indemnul sau.
Am urcat, asadar, pe Balaur, asteptandu-i cocoasa lina de la primul prag mai abrupt, care iese deasupra Timbalului. E un traseu ciudat de urcat, dar nu e prima data ca o fac. Am ajuns la capatul traseului la 13:30, pornind de la 8 din gara Busteni (pana la Gura Diham am mers cu taxi). Am papat putin in sa, am admirat Craiul, Fagarasul si Iezerul, care se vedeau, ca de obicei in lunile de toamna, extrem de clar. Am coborat pe Morar, un traseu mai nou marcat cu buline verzi fosforescente. Bine, rau... greu de spus. Ideea e ca marcajul se adreseaza doar celor care urca, deci inclin sa cred ca e facut tare neprofesionist (nu ca e mare greutate sa il cauti in directia opusa si nu se pune problema ca nu ai reusi sa te descurci fara el- doar e in jos si tot in jos)
Bucurie mare caci au ajuns la tren la timp- trenul spre Bucuresti de 19:30. Multumesc Victor pentru tura si Irina pentru mere si companie.

Si acum... va prezint tura anului 2014, sau ...cum poate un loc "cunoscut" sa surprinda.
Eh... cine se uita la Bucegi de jos, nu poate sa nu remarce o creasta zimtata in apropierea Bucsoiului. Iar cine iubeste muntele, nu paraseste aceste locuri fara sa afle ca vis-a vis de pasunea de pe pantele abrupte ale colosului Bucsoiu, pe creasta ascutita, este traseul Acelor Morarului. Nu am visat in ultimul timp sa merg pe el, era un vis in adolescenta, cand auzeam prima data de Bucura Dumbrava si ii citeam cartea. Imi doream ,insa, sa fac ceva cu Vlad, ceva iesit din comun.
Cu o seara inainte Vlad ma intreba daca nu am emotii cand imi ma gandesc la traseul pe care il vom parcurge, insa eu am reusit sa dau un fel de skip de fiecare data cand imi  revenea acest gand in minte. De fapt, nici nu prea stiam ce voi gasi acolo, eu uitandu-ma pe net si vazand de fiecare data o mica creasta ingusta, nu mai lunga de 20-30 m. Si asa mi-am spus eu: o sa trec, tac, inghit, ma pun ciuciu...fac tot ce trebuie sa o parcurg in siguranta, iar apoi ma pot plimba fluierand pe acolo.
Dar se vede treaba ca socoteala de acasa, nu e ca cea din targ.
Pornim inainte de 7 de acasa de la Vlad (din Busteni) si urcam pe la Caminul Alpin. Ajungem in poiana Costilei. Padurea de larice e superba, explozie de culoare este pe toate pantele Bucegilor. Urcam incet pe Cerb, mai intai pe dreapta vaii, apoi pe stanga si iar pe dreapta. In acest moment intram pe Brana Mare a Morarului si incepem urcusul pe ea. Toate bune, numai ca emotiile incep sa ma "lucreze", simt cum imi forfoteste burta, cum imi tremura picioarele. Ma incurajez: 20 m de creasta si ai scapat. E lung totusi traseul, asa ca m-au macinat destul gandurile astea. Ajungem sub Coama Lunga, pe care Vlad mi-o aratase de jos, dupa ce urcam putintel abrupt. Sunt impiedicata rau, din cauza emotiilor, ma enervez pe mine, ma mustruluiesc bine in gand si ajung sus. Eu nu stiu exact unde sunt, admir Acele si perspectiva. Vad o creasta relativ ingusta, pe care nu mai stiu sa o evaluez corect: pot sau nu sa o trec? Vlad imi intinde o mana si ma invita sa o parcurg asa. Mie imi convine. Mergem repejor, ma descurc, nu e mare, mare lucru. Ma pune sa o privesc din partea cealalta: maaaama, e Coama Lunga, am trecut-o... n-a fost greu si ma supar putin ca am ratat cele mai faine poze din traseu. Eh, da de unde, ca greul si frumosul de aici incepe, insa e bine ca mie nu-mi mai tremura picioarele. Daca e ceva ptr care m-as intoarce pe acest traseu, acele lucruri sunt peisajul si Acul Rosu si Acul Crucii, sa le trec frumos si fara atatea emotii.
Ne echipam cu coarda, ham... si toate cele. Ei bine, de aici sunt singura si trebuie sa ma descurc. Am facut eu pe "bravul alpinist" in doua puncte, luand creasta intre picioare, inaintand asa doi "pasi", apoi punandu-ma in 4 labe si dupa jumatate de "pas" ridicandu-ma spunandu-mi ca in halul acesta nu pot inainta. Ideea e ca am trecut de orice mi-a iesit in cale pana la urcarea pe Acul Crucii. Vlad a plecat, ca de obicei, inainte...iar eu a ramas sa ma descurc singura, cum pot, numai sa fac bine sa inaintez, cel putin eu asa gandesc, ca secund. Si evident, nu ma tin de piton, caci nu e etic. Deja eram obosita, iar gandul ca asta e ultima urcare ma bucura enorm. Acul Crucii a fost pentru mine cea mai frumoasa bucata de catarare, la care, evident, nu m-am descurcat. Coarda urma linia crestei, pe care eu trebuia sa o abordez de pe o brana plasata sub ea. Urcarea se face pe o fisura ingusta. Am urcat usurel, pana intr-un punct in care nu mai aveam galeti de prize ci numai muste. Coarda si siguranta secundului nu mai erau niste certitudini si sustinatoare psihice, Vlad strigandu-mi ca are un nou piton la colectie si ca n-ar fi bine sa cad in asigurarile de acolo.... si colac peste pupaza, daca alunecam, faceam un balans de 5 m, cel putin, de toata frumusetea. Ma si vedeam cu toate zgarieturile posibile, atarnand acolo, trebuind sa inaintez cumva, iar gandul unei posibile raniri, era "fatal": stiam ca ar fi urmat un fel de criza de calciu, in care as fi inceput sa tremur instant necontrolabil si n-as mai fi fost buna de nimic... Deci nu aveam voie sa cad si trebuia neaparat sa ma misc. Am urcat un pic peste punctul in care eram "safe", am eliberat lonja... si nu stiu cum am fost capabila sa las caraba in asigurare, deoarece m-am bucurat ca am reusit sa o scot...Oricum, apoi a urmat o portiune in care am ramonat si catarat cum am putut: mainile erau pe muste, picioarele la fel, stiu ca am bagat si umarul, si soldul sa frece de fisura si am trecut.... Si chiar s-a terminat traseul, insa si ziua se cam sfarsea.
Dupa Acul de Sus, pe care nici nu l-am simtit si o mica portiune ingusta, creasta se lateste considerabil si noi am decis sa o luam pe curba de nivel pe pantele cu iarba. Eu ma descurcam greu, asa ca urcam iar in creasta si coboram inainte de ultimul pinten spre Omu, in traseul V Cerbului. Aici alimentam, dupa ce nu mai mancasem de ore bune si bem putina apa pe care o avem. Coborarea inceputa la ora 7:30 seara a fost o alta aventura: fluierand si povestind tot timpul, f vesela. In Busteni suntem la ora 22:30.
Nu stiu ce a simtit Vlad parcurgand acest traseu cu mine, insa eu i-am simtit emotiile, sa nu mi se intample ceva rau, increderea cand a vazut ca urc Acul Rosu, tensiunea si nervozitatea ca i-am pierdut caraba, ca nu ne miscam chiar bine, ca nu-l ajut si fericirea ca in final am fost ok si ca, cu bune si rele, am parcurs impreuna traseul integral. Acolo sus a fost partenerul ideal, facandu-ma sa uit tot zbuciunul, prin strangerea aceea de mana si seninantatea pe care i-o citeam pe chip. Iar pentru mine, faptul ca el a fost madru de ceva ce am facut eu, m-a bucurat si linistit mai mult ca orice.

Imi doresc sa mai catar peretei micuti, e tare frumos. Faptul ca am putut vedea de sus configurarea vaii Priponului si Cerbului, pe stanga, si Balaurul pe dreapta, dintr-o perspectiva noua,  parca m-au facut sa inteleg mai bine relieful Bucegiului si frumusetile acestuia. Vantul, care adia, si perspectiva aeriana imi dadeau o senzatie extraordinara de libertate si implinire, sentiment pe care as vrea sa-l retraiesc si pentru care m-as intoarce acolo.  Pe de alta parte, catararea de pe Acul Rosu si cea de pe Acul Crucii, mici impliniri si provocari ale traseului, merita din partea mea o parcurgere mai gratioasa si detasata. Nu sunt mandra cand spun asta, insa o mica introspectie nu strica niciodata : am realizat acasa ca am avut nervii tari pentru cineva carauia ii e frica de orice este ingust si pe moment, pentru ca m-am stapanit cand Vlad era nervos, mie venindu-mi sa plang de epuizare psihica si suparare ca nu-s incurajata. Stiam insa ca nu am voie sa fac asta, ca nu ajuta cu nimic, si oricat de mult mi-ar lua, noi trebuie sa iesim impreuna cu bine din traseu, iar pentru asta eu trebuie sa ma restabilesc psihic si fizic. Am luptat putin cu calmul si rabdarea mea. Vlad mi-a spus speriat ca nu are cu ce ma pacali ptr a-mi reveni, moment in care m-a ajutat, m-am analizat iar, si cu un oarecare zambet personal mi-am dat seama ca eu nu pot fi dusa de nas, ca sunt mai rationala decat trebuie, ca ptr mine nu exista decat lupta cu mine, interioara, ca pentru ale mele spaime nu exista pastile sau alte paliative, pentru mine nu exista inca, si sper sa nu apara vreodata, crizele in care sa urlu ca mor, ca nu ajung jos intreaga sau alt circ. Iar de va fi vreodata sa nu mai pot sa lupt, exista doar resemnarea si intelegerea fenomenului final. Dar nu era cazul de asa ceva.
Lectia o stiu: daca ma mai taie capul vreodata sa fac asta, ar trebui sa fiu putin mai pregatita si cel putin, mai "citita". Un mic antrenament la faleza nu strica.

Trascau

Trascaul este un munte intins pe aproximativ 80 km de la Nord la Sud, incepand din dealul Feleacului si terminandu-se in zona Zlatna. Este un munte cu altitudini mici si cu mult exocarst, care rasare dintre pasuni si delusoare. Este un munte frumos si primitor, cu traditie, cu multa vegetatie si ceva al lui...
Vin mereu cu placere aici, cam o data pe an. Mi-s dragi locurile pe care le-am descoperit in studentie... si pe care le-am parcurs cu cei mai dragi prieteni... si pentru care voi avea intotdeauna motivatie si drag sa pornesc la drum.

Tura asta ii propun lui Vlad sa descopere Trascaul, iar Catalinei si lui Tibi sa parcurga traseul alaturi de noi. Sunt proaspat casatoriti, asa ca vreau sa profit de aceasta postare pe blog pentru a le mai ura o data : "Casa de piatra"!
Si va invit sa-i vedeti cat de frumosi sunt :)

Traseul parcurs: M-tirea Ramet, Cheile Rametului pana la Cuptoare pe scoabe, apoi Brana Caprei, sat Cheia, Botani, Tecsesti, Piatra Cetii, Raicani, Fata Pietrii, Cheile M-tirii.

 Portalul din Cheile Rametului

 Caprix in Cheile Rametului, ptr ca fetele "e" flexibile.

 Si baietii le "iubeste" asa.

Mai mult sau mai putin cand "se trag pe cur"

Ne departam de Cheile Rametului, trecem pe deasupra Cheilor Pravului, indreptandu-ne spre Botani

Floricel :D

Piatra Cetii, vedere din Tecsesti

 Iarba inofensiva.

Satui de iarba, multa multa iarba pe coborarea spre Raicani.

Vedere spre Piatra Bulzului la coborare de pe Piatra Cetii.

Bucegi- un traseu de zile mari

Bucegi- un traseu de zile mari- sau... si lungi:  am plecat din Busteni la 8:20 si am ajuns in Bran in jurul orei 9, in capatul satului Poarta.
Nu a fost o intamplare, am mers intentionat pe Clincea, pentru a vedea rododendronul inflorit pe Fata Frumoasa. Mi s-a parut  mai frumoasa ca niciodata, in lumina calda a serii.
Si-n toata bucuria frenetica generata de peisaj si de prezenta unor prieteni dragi, cu care am parcurs tura: Dana, Lotzi, Cristina si Ionut, am simtit cum, in inima mea, asocierea munte- casa s-a rupt, iar casa a ramas necunoscuta, undeva acolo jos,insignifianta, iar eu, am plutit libera spre norul negru de ceata dinspre Omu, spre peretii impunatori ai muntelui Scara si peste pantele ciclam, de care nu voiam sa ma mai desprind.
Traseu: Busteni-Gura Diham-Cab Poiana Izvoarelor-Prepeleac- Bucsoiu Mare- vf Omu- Vf Scara- Clincea- Partia Bran (Zanoaga)
Draga Vlad, acesta postare pe blog ti-o dedic tie, cu un buchet mare mare de rododendron.

 Aglomeratie mare pe Bucsoiu... neasteptat!

 Furnicute pe spinare

 Rododendronul de pe Bucsoiu

 Bucsoiu: as simple as that: first love, you never forget it.
 Aici m-am indragostit eu de munte, iar aceasta poza face parte din cele clasice, nu e tura sa trec pe aceasta carare si sa nu fac acest cadru, care e, privindu-l rational, neschimbat... Numai persoanele s-au schimbat, iar asta este si mai emotionant.

 Adela, sa stii ca te-am pomenit! Aceata este Valea Malaiesti, pe care am urcat-o cu tine, vara trecuta... si cam prin puncul asta am si iesit pe creasta.

 Spre Bran mai apar si stanci de calcar.

 Ionut

 Domurile

 Lotzi

 Ionut

 Io si buchetul ptr Vlad

 

 

 Cristina

 

 Si Dana... :)

 

 

 Valea si lacul Tiganesti

 Grupul vesel :)

 Spre Bucsoiu...